Cei trei noi

E un lucru ştiut de toată lumea, dar până nu te dai singur cu capul, nu`i dai importanţă: cu cât încerci să fugi mai mult de realitate, cu atât realitatea te izbeşte mai tare în piept. Indiferent câte lucruri ai face ca să eviţi realitatea, ea apare la un moment dat şi`ţi da o palmă usturătoare peste faţă.

Şi atunci te întrebi: sunt eu, ăsta adevarat? sau sunt eu, ăsta fals? priveşti în urmă să te descoperi, să`ţi aduci aminte cine eşti. Dar nimic. Priveşti în faţă, să vezi cine eşti. Tot nimic. Nici trecutul, nici viitorul nu`ţi mai spun nimic despre tine, cel din prezent. Atat trecutul şi viitorul îţi sunt straine, şi parcă te`au alungat din spaţiul lor. Parcă nimic nu mai are continuitate. Şi te simţi trădat de cei doi tu din cele două vremuri. Cu cât vrei să te`apropii mai mult de ei, cu atât te depărtezi mai tare, de tine. Dacă vrei să redevii tânăr, dispari tu, cel din prezent. Dacă vrei să devii bătrân, dispari iar tu, cel din prezent. Dacă te înconjori de oameni tineri, începi să te simţi cel mai bătrân. Daca te înconjori de oameni maturi, începi să te simţi cel mai copil. Dacă te înconjori de oameni de vârsta ta, parcă tot nu e bine, şi incepi să`ţi cauti iar locul între cele două vremuri. Şi între timp iţi dai seama că ăsta eşti tu. Şi că nu are rost să te tot cauţi atât, ba în cei trecuţi, ba în cei ce urmează să vină. Ăsta eşti tu, cel de acum. Şi tot ce faci te defineşte pe tine, cel de acum.

Iar dacă încerci să demonstrezi ceva celorlalţi, te pierzi iar pe tine. Pentru ca uiţi de tine, dându-le celor din jur mai multă importanţă ca ţie. Poate suna egoist ceea ce am zis, dar până la urmă toţi facem ceea ce facem ca sa ne satisfacem pe noi înşine, pe noi înşine, cei din prezent.