Când se trezește

De multe ori când se trezește,
se trezește-ntr-un sicriu;
bezna toată dinăuntru
miroase a mucegai.

Sugrumată încă respiră
și atunci închide ochii
ca s-adoarmă iar la loc.
Pământul rece de sub ea
o trezește iar din somn.

Își simte trupul râu
cum se scurge printre scânduri.

Arșiță

Rănit pe cer zace un soare.
Nu e cel de dinainte-
mânjiți pe față suntem toți
cu razele-i pline de sânge.

Nu mai vrea să mai dispară
și ni se prelinge-n suflet.
Suntem închegați cu toții
ca-ntr-un asfalt lipicios.

Corbul însă e tot negru
și așteaptă să fim piatră..
Mă întreb cât o să mai ardă
arșița asta din noi..

Nimic nu mai contează

Genunchii tăi poate să-ți fie
numai răni și zgârieturi,
și ochii tăi secați să fie
și-afundați rău în pământ.

Poți să-mi șoptești vorbe de dulce
Că eu nu te mai aud.

Trenul șuieră întruna
și m-aștaptă ca să plec.

Ai un zâmbet tâmp pe buze
dar sulfetu-ți zâmește-a rânjet.

La umbra marelui Saturn

M-am trezit în spațiu
Cu ochii închiși.
O vedeam pe ea
fără nici o haină.
trupul i-era doar din praf
Și ochii nu putea să și-i deschidă.

Era la umbra marelui Saturn-
te aștepta pe tine
cu capu-i pe genunchii adunați.

Era de-un praf strălucitor.
Nu mai era ea când tu erai cu mine.

Am încercat să o trezesc
Dar nu vroia să se trezească.
Mă auzea căci o vedeam
cum fire îi cădeau ca lacrimi.

Ea te visa...

Gustul de vodcă

Îți mai simt încă și-acum
gustul de vodcă pe buze-mi.
E incă dulce,
ca o tabletă de vitamina C
cu aromă artificială de fructe.

Nu-ți mai văd chipul
de fumul de țigară-
două pahare sunt pline mereu
pe masa noastră din bucătărie..

Dulce și-amar te simt lângă mine
dar sunt două pahare,
nu unul!

Am visat..

Am visat că am murit.
Dar nu murisem încă-
cel care-mi murise
mi-era trupul..

Și mă durea
căci îl vedeam.

Dar mai tare doare-acum
când îmi moare sufletul,
și tu..

Platanii

Să crească-n mine a început
Când l-am zărit atuncia în grădină.
Verde-aprins tot se nălța
Și tu la umbra lui cu el.

Inima-mi rănește-acum-
Platanii ce-au crescut
sunt ei înșiși o grădină.
Prea grele rădăcini
Îmi sfredelesc prin minte, vene și prin suflet.

Și mai adânc se duc mereu
Și se înalță și platanii-
Prin pădurea-ntunecată
Eu și ei să dăm
de tine..

Eu şi cu mine

Azi m-am întors acasă. după trei săptămâni petrecute la Slatina. Mirosul de tei şi de salcâm nu mai e. Florile nu mai sunt. Nici femeile gravide şi zâmbetele de copii nu mai sunt.

De când am coborât din tren m-a izbit un miros de asfalt combinat cu praf. Oamenii nu mai sunt aşa calmi şi liniştiţi. Parcă mă aflu într-un furnicar unde nimeni nu stă o secundă.

Şi am rămas fără bani. Era să pierd trenul, dar m-am urcat în el fără bilet. Domnul controlor părea tare binevoitor. Mi-a zis că pot sta liniştită că nu trebuie să plătesc nimic. Şi am stat..până la Piteşti, când a venit la mine să-mi ceară..20lei!! (din Braşov până în Slatina am plătit cu totul 25 lei când m-am dus). Toţi banii mei erau 26 lei. I-am zis că nu îi dau atâta dar el o ţinea pe a lui. Până mi-am scos banii şi i-am arătat: 26 de lei.

Nu am scăpat de el până nu i-am dat 10 lei..În Bucureşti, ajung la casă: cel mai ieftin bilet 18 lei....Mi-a dat o doamnă 2 lei la casă. I se făcuse milă de mine...a fost unul din cele mai penibile momente prin care am trecut...după ce timp de trei săptămâni am muncit întruna..şi am plecat acasă...fără salariu- îl voi primi pe card (câteodată tehnologia mă înfurie..şi acum m-a înfuriat la maxim!!)

În tren, vagonul 11, compartiment de 8 persoane, locul 52. Era full!! Noroc că aveam de mers doar partu ore..Era o doamnă profesoară care participase la nu ştiu ce program finanţat de UE şi avea discuţie la telefon: "Trebuia să fi venit şi tu..a fost foarte lejer! Vezi că trebuie să trimiţi un proiect. aaaa...nuuu...iei şi tu proiectul de undeva, schimbi datele în el, pui data curentă, îl semnezi, îl ştampilezi, apoi îl trimiţi. E doar o formalitate..am vorbit eu cu inspectoarea! da da. Stai liniştită că se rezolvă repede..!" Nu mai aveam cuvinte..deşi eu nu spuneam nimic de fapt. Apoi s-a întors în compartiment şi a început o discuţie cu o fată mai tânără despre străzile Bucureştiului şi cum s-au rătăcit ele pe străzi, doamna profesoară dând banii pe taxi, iar studenta doar 5,5 lei pe un bilet pe toată ziua cu metroul.

La un moment dat am ieşit pe coridor şi am rămas până s-a întunecat. Îmi lipsea liniştea din Slatina. Şi Valea Prahovei, altădată părea mai frumoasă, mai misterioasă, mai sălbatică.. Acum totul părea înghesuit. Doar munţii au rămas aceeaşi, statornici de mii de ani, păstrându-şi demnitatea.

Şi am ajuns acasă, am deschis uşa- nimeni înaintea mea. Într-un final a venit ea. Era acasă dar nu mă aştepta. M-a îmbrăţişat scurt. Şi atât!

Am rămas iar eu cu mine.

O aştept să vină..

Acum că teii au înflorit
Îi simt cum înfloresc în mine-
Trei zâmbete de copil
În rânjete s-au deformat.

Pe uliţe şi-ntre ruine
Zăresc acum doar siluete.

Mecanic deschid poarta
Şi aştept ca ea s-apară...

Mecanic deschid uşa
Şi aştept o-mbrăţişare...

Coloanele albe de marmură-
le simt cum în mine se-nalţă.
Şi mă doare trupul
că nu încap în mine.

Înc-aştept ca ea s-apară
şi cu mirosul ei de tei să mă cuprindă..

Oraşul meu- partea a doua

De o săptămână şi ceva stau în Slatina. Înainte să vin aici mi se părea că e undeva la capătul lumii şi nu puteam să mă imaginez cum îmi va fi aici.
Din cauză că job-ul meu presupune foarte multă relaţionare cu oamenii, nu am prea reuşit să văd oraşul de la început. Dar când l-am văzut...mi s-a părut genial!!

E un oraş de care nu te poţi plictisi nici o secundă. Nu e el prea mare, dar are foarte multe locuri frumoase. Chiar dacă trebuie să mă trezesc cu o jumătate de oră mai devreme ca să merg la serviciu pe jos, e nemaipomenit. De fiecare dată descopăr ceva şi mai atractiv..Aici nu mă refer la zecile de magazine de haine (sincer vă spun că nu am văzut atâtea în nici un alt oraş...oamenii aştia chiar dau importanţă modului cum arată..cel puţin 15 magazine pe un singur bulevard!!) şi nici la blocurile renovate de zici că eşti într-un cartier continuu nou înfiinţat, ci mă refer la străzile care coboară lin în acelaşi ritm cu natura, şi la rondurile de flori multicolore care te urmăresc pe marile bulevarde, şi la fântânile arteziene cu forme ciudate, şi la fiecare petec de verdeaţă de pe fiecare străduţă...ceea ce nu vezi în Braşov cu siguranţă.

Cel mai mult îmi plac parcurile. Nu sunt parcuri cum le ştim noi, adică oriunde te-ai uita să vezi tot, ci sunt parcuri care parcă cer să fie explorate în detaliu cu privirea pentru că sunt într-o continuă urcare..înainte când mergeam într-un parc, mergeam cu gândul de a sta pe o bancă să mă relaxez, dar aici nici vorbă!! Treptele care duc parcă până în vârful dealurilor şi rândurile de copaci care se pot vedea de pe orice străduţă, te fac să te ridici de pe bancă şi să mergi în aceeaşi direcţie cu natura.

Mi-am dat seama că oraşele mici sunt mai pline de viaţă. Ceea ce le dă viaţă e natura păstrată în oaze verzi sau colorate şi care se completează de minune cu omul...Pe zi ce trece îmi dau seama că aş putea trăi în orice oraş sau chiar în orice colţ de lume.

Şi am înţeles: Braşovul nu mai e oraşul meu...

Te simt

Te simt cum mă atingi

şi nu e mângâiere..

Te simt ca o cretă albă

cum scrijelește o tablă spălăcită.
Tabla nu mai e neagră-
nu mai era dinainte..

Te simt cald... ca un bec,
de care buimace se izbesc
şi gata să-şi frângă aripile
Naivele insecte ale nopții..

Te simt şi mă simt
ca-ntr-un material fin
dar sintetic..

Femeile şi bărbaţii la cumpărături-Partea întâi

Vânzătoarea: pachetul (de cosmetice) costă 100lei.

Situaţia ideală: când vânzătoarea îşi vinde pachetul.

Bărbatul separat:
- soţia mea o să se bucure aşa că îl cumpăr.
- soţiei mele nu îi plac astea de duzină, dar sigur îi va plăcea celeilate.
- nu am bani...e prea mult, făcându-se că se caută de bani. Mai dă-mi să văd încă o dată produsele. Se uită bine la ele apoi scoate teancul de bani şi o bancnotă de o sută.
- Dă-mi-le toate de damă că vreau să-i fac o surpriză soţiei.
- Dă-mi două pachete!!
- Nu-i aşa că noi bărbaţii suntem cei mai naivi clienţi? spune scoţând bancnota.

Femeia separat:
- Chiar căutam aşa ceva!
- Merit şi eu un parfum. Bine că nu sunt cu soţul după mine..
- Nu am nevoie de produsele pentru bărbaţi că el nu merită. Daţi-mi doar pentru femei. El să-şi cumpere singur!!
- Nu mai am bani...dar am pe card!
-Ăsta pentru soţul meu, ăsta pentru băiat, asta pentru fată. Le iau că o să le placă!

Femeia şi bărbatul împreună:
- Pune-ţi-le toate în pungă, spune bărbatul scoţând bancnota.
- Îţi plac? o întreabă el. Ea dă din cap că da, iar el îşi scoate mândru portofelul şi dă bancnota vânzătoarei, spunându-şi ce bărbat exemplar e el..
- Îţi plac? o întreabă el. Ea dă din cap că da, el îşi scoate portofelul şi îi dă ei bancnota, spunându-şi: "trebuie s-o las şi pe ea să-şi facă damblaua..erau banii mei de bere..."
- Le iau! spune femeia fără să se mai uite la el.
- Dă-mi bani! îi spune femeia bărbatului întinzând mâna. Nu plec de aici până nu mi le iei!

Oraşul meu

Nu credeam că o să spun vreodată asta, dar nu-mi mai place Braşovul..Întotdeauna m-am mândrit cu oraşul meu şi l-am crezut ca cel mai frumos din ţară. Însă acum îmi dau seama că nu era vorba deloc de oraş, ci era vorba de oamenii din el, de toţi oamenii pe care îi cunoşteam.
Şi acum că majoritatea acelor persoane dragi mie nu mai sunt în Braşov, i-a dispărut tot farmecul. Întotdeauna m-am întrebat ce caută în Braşov persoane care n-au nici o rudă aici şi cum anume au ajuns aici? Acum în sfârşit am înţeles: s-au găsit pe ei şi pe ceilalţi. Doar nu era să aleagă pur şi simplu..
Întotdeauna m-am întrebat cum pot unii oameni să plece pur şi simplu din oraşul şi din ţara lor fără să mai privească înapoi. Niciodată nu i-am înţeles şi de cele mai multe ori îi condamnam. Pentru că îi consideram nişte persoane care îşi neagă originea şi care nu ţin deloc la ce-i al lor. Dar ce era al lor, nu era oraşul sau ţara. Ce era al lor erau oamenii dragi lor sau o lume nouă..
Ştiu că oraşul meu nu are să mai fie Braşovul pentru mult timp de acum înainte. Şi încerc să-mi dau seama care va fi următorul. Dacă ar fi să aleg, oraşul următor nu ar mai fi un oraş, şi oamenii din el nu ar mai fi oameni. Ar fi un singur oraş, al meu, al tău, al nostru..

Inima noastră

Momente în care mi se opreşte inima,

Sunt din ce în ce mai dese-

Inima ta nu o mai simt

Şi a mea încetează să bată.

La capătul lumii ţi-o ascunzi uneori

Şi ca pe-o comoară uitată încerc s-o dezgrop.

Harta pe care mi-ai dat-o la început

În aceste momente e fără vreun rost.

Şi mă chinui traseul să-l aflu

Şi-a mea între timp

Între viaţă şi moarte se zbate...

Suntem sau nu viitorul?! Cum?

Nu am citit prea multe cărţi în viaţa mea şi multe persoane din jurul meu îmi spun că dacă aş da mai multă importanţă la asta aş avea mai mult noroc, pentru că aş ştii cum să-mi fac norocul. Singurele cărţi pe care le-am citit erau cele de la limba română pe care ni le dădea doamna profesoară să le citim şi cele în limba franceză (şi câteva cărţi de economie, că doar studiez economia..).Erau cărţi cu diferite poveşti ale unor oameni, cărţi din care am învăţat că în final tu eşti cel care-şi scrie povestea.

O carte care mi-a plăcut foarte mult a fost "Roşu şi Negru" de Stendhal. Ceea ce m-a impresionat extraordinar a fost personajul principal, Julien Sorel, care, indiferent ce i se întâmpla şi indiferent cât de greu îi mergeau planurile, niciodată nu renunţa şi întotdeauna îşi construia un nou plan pentru a ajunge acolo unde îşi doreşte. Toate planurile lui erau ca un joc pentru el, un joc de-a viaţa, dar un joc în care regulile şi le stabilea foarte bine. Un joc de-a viaţa din care nu lipseau persoanele dragi lui, nici oamenii din jur, nici familia lui, nici iubirea, nici ura..nimic! Lua totul în calcul şi îşi calcula cu precizie fiecare pas înspre a-şi îndeplini visul. Greşeala cea mai mare a lui era faptul că planurile lui erau bazate pe acţiuni de cea mai joasă speţă şi întotdeauna se gândea că scopul este cel care scuză mijloacele. Era un joc murdar..

Dacă pentru un om cu vise, pe vremea aia, seducţia şi o bună poziţie în societate reprezentau cheia succesului, astăzi toate astea s-au denaturat în bani.

Dacă visezi la ceva şi vrei să îl spui celor din jur, te rog să te gândeşti de 2 ori înainte să faci asta, ca nu cumva să fi luat de prost. Cum să-ţi treacă prin cap doar gândul că poţi visa în lumea asta rea în care trăim?! Fi serios copile şi apucă-te de ceva serios! Găseşte-ţi un loc de muncă şi fă-te om serios la casa ta! ceea ce înseamnă mai pe româneşte: Ce-ţi trebuie ţie vise?! Dă-le dracu de vise..crezi că eşti aşa special încât tocmai tu să-ţi îndeplineşti visele?! Du-te şi lucrează ca sclavul la compania aia germană care tocmai s-a deschis şi ăia o să-ţi dea nişte bani frumoşi cu care te vei putea întreţine!

După părerea unora, ăsta ar trebui să fie visul oricărui proaspăt absolvent: să lucreze pe maxim 10 milioane, la ceva în care nici el nu ar fi visat vreodată (degeaba are diplomă de economist că nu-l ia nici dracu în seamă; lucrează la baze de date că de..! trebuie s-o ia cu paşi mărunţi înspre cariera lui de economist!)..şi peste vreo câţiva ani să fie şi el avansat (depinde de câţi bani le-au băgat ălora de la firmă în buzunar şi depinde de natura firmei- românească sau străină) şi să se bucure că a fost avansat totuşi.. Dacă sunt mulţi care au visul ăsta-Respect pentru voi! mai aveţi puţin timp şi vă veţi îndeplini visul! (şi nu zic asta ironic, ci cu cea mai mare sinceritate. Pentru că măcar aveţi habar ce vreţi să faceţi..spre deosebire de alţii care stau şi se uită la dilpomele lor de Facultate ca boii la poarta nouă..)

Dar...asta ne dorim noi oare?! Sau asta ne face să ne dorim societatea în care trăim?! Cum am mai zis într-un articol anterior, de multe ori ceea ce visăm noi sunt de fapt visele celor din jur. Şi ajungem să tragem ca proştii pentru visele altora..lasă-i pe ăia de la compania germană să-şi vadă visul împlinit! pentru că ţie ţi-au spus prietenii tăi că tu n-ai cum să faci ceva pentru tine..că trăim într-o lume murdară şi parşivă în care dacă nu ai bani eşti legat de mâini şi de picioare. Deci ce rost să mai visezi?!

Şi stăm şi ne uităm la televizor şi ne mirăm de unde atâta prostie...şi de unde atâta neputiinţă..de la NOI dragii mei! că nu avem curaj să visăm, nu avem curaj să credem în noi şi în ceva mai bun! Nu avem curaj să ne facem viaţa exact aşa cum ne dorim! Preferăm să ne plângem de milă şi să găsim scuze..

Nu pot acum decât să-mi imaginez de scuza pe care le-o veţi da copiilor voştri când vă vor întreba de ce nu aţi făcut nimic să le creaţi o viaţă şi o societate mai bună în care să trăiască...Şi îi văd pe mulţi plecându-şi capul şi cu obrazul pălind de vinovăţie...

Atunci când te aştepţi mai puţin..2

Dacă în articolul trecut spuneam că am reuşit să stau ca un copil prost în ploaie mirându-mă de fiecare picătură, săptămâna trecută am reuşit să stau ca un copil entuziasmat în ninsoare, mirându-mă de fiecare fulg de nea...

Cred că fraza prin care pot să-mi descriu cel mai bine experienţa din ultimele cinci zile este vorba cuiva: în aceste zile am reuşit să trecem prin patru anotimpuri. Când spun anotimpuri, mă refer atât la vremea de afară, cât şi la cea din sufletul meu.

Am plecat de acasă, din nou, fără să ştiu ce va urma pentru mine şi care va fi rolul meu în zilele următoare. Ca şi data trecută, imprevizibilul m-a lovit din nou, poate şi mai tare acum! De ce? Pentru că una dintre cele mai faine perioade din viaţa mea tocmai s-a terminat oficial şi mă simţeam ca o frunză căzută din copac şi purtată pe cine ştie unde..şi în nici un caz nu ştiam încotro avea să mă poarte vântul..

Au fost exact patru momente importante: primăvara, vara, toamna, iarna.

Iarna-Primăvara: primele 2 zile. Toţi eram loviţi de îngheţ şi ne era prea greu să scoatem 2 cuvinte, dar să mai şi debordăm de entuziasm...era multă tensiune şi amorţeală în jur şi cuvintele se auzeau cu greu din gura fiecăruia, pentru că era un lucru cu care eram toţi de acord şi reprezenta ceva care ne unea. Era ca la o reuniune din aia Alcoolici Anonimi în care fiecare îşi acceptă soarta. Eram acolo să facem ceva, dar nici nu ştiam exact ce vrem să facem. Eram acolo să învăţăm ceva, dar nu ştiam ce anume vrem să învăţăm. Eram acolo să ne cunoaştem, dar nu ştiam exact dacă ne dorim asta. Eram exact ca primăvara, păşind pe meleaguri amorţite şi fără viaţă...Şi aşa eram şi eu, cu multă răceală în suflet şi cu prea puţine speranţe că va sosi la un moment dat şi vara. Şi la un moment dat am început să înflorim..cu fiecare zâmbet străin care apărea în faţa noastră. Le-am vazut zâmbetele lor, şi odată cu ei am început să zâmbim şi noi. Şi vremea a început să se încălzească puţin câte puţin, atât afară cât şi în noi..

Vara: următoarele 2 zile. La început a fost ca în lunile mai-iunie, când e soare din ce în ce mai mult şi începi să te obişnuieşti cu căldura. Şi îţi place atât de tare încât nu vrei să se mai termine vara. Vremea de afară era una cu vremea din mine. Ştiu că sună ciudat, dar mă hrăneam cu oamenii din jurul meu.
După un timp în care ai încercat să faci orice să ieşi din iarnă- rimăvară, îţi dai în sfârşit seama că nu totul depinde de tine, ci depinde şi de oamenii din jur. După ce ai tot căutat răspunsuri înăuntrul tău îţi dai seama că răspunsurile nu sunt la tine şi vrând-nevrând trebuie să ai încredere în cei din jur. Aşa au fost cele două zile de vară: am învăţat să am încredere în nişte oameni pe care pe care nu-i cunoşteam prea bine, sau pe care nu-i cunoşteam deloc.
Şi aceşti oameni au ajuns să mă impresioneze. Au reuşit să-mi ofere răspunsurile pe care eu le căutam de multă vreme şi nu vroiau să-mi apară în faţă. De fapt erau tot în mine, dar eu eram ca un cal din ăla care priveşte doar în faţă. Şi cei din jurul meu au reuşit să mă facă să privesc şi în stânga şi în dreapta şi să-mi găsesc răspunsurile. Dacă mulţi dintre ei mi-au spus că le-am fost de mare ajutor, ei nici nu au idee cât de mare ajutor mi-au oferit ei...

Toamna: ultima noapte şi ultima zi. Vremea reală de afară: ningea foarte tare de puteai face chiar un om de zăpadă. Şi era foarte frig..Dar nu-mi păsa. Vremea din mine: eu eram fulgul cel jucăuş şi entuziasmat care pluteşte de nebun. Deşi eram un fulg, sufletul mi-era plin de căldură. De ce aceste momente au fost Toamna? Pentru că la fel ca toamna, în aceste momente am reuşit să culeg cele mai frumoase roade alături de prietenii mei. A fost exact ca după o vară la ţară: o vară în care ai muncit de ţi-ai dat şi sufletul din tine şi în final vezi totul crescut şi roditor în jurul tău. Noi toţi, cei care abia înfloriserăm cu două zile înainte, eram acum ca nişte copaci roditori gata să-i hrănească şi pe cei din jurul lor.

Şi aşa mă simt încă şi acum...şi au fost doar cinci zile din viaţa mea. E uimitor ce pot face oamenii din jurul tău uneori şi ce impact pot avea asupra ta, fără ca măcar ei să-şi dea seama de asta. Acum cred că înţeleg cel mai bine vorba ai pe care mi-o spunea întotdeauna bunicul meu: pe oriunde te duci, nu uita să laşi loc de bună ziua. De fiecare dată zâmbeam când îmi spunea asta..nu înţelegeam de ce ar trebui să-mi pese de ceea ce zic oamenii din jurul meu despre mine..De fapt felul cum eşti şi te comporţi cu cei din jur îi poate influenţa extraordinar pe unii. Şi nu cred că suntem atât de diabolici ca oameni, să ne dorim să-i influenţăm negativ pe cei din jur. Cel puţin îmi place să cred asta..

Atunci când te aştepţi mai puţin..

Nu credeam că o să scriu vreodată de ce ţi se poate întâmpla atunci când te aştepţi cel mai puţin pentru că eu niciodată nu am avut momente de acest gen, şi din moment ce nu le-am avut clar că nu mă aşteptam să se întâmple.

În mintea mea exista o singură situaţie de acest gen, dar acum pot să spun clar că există două:
- momentul în care te duci prost grămadă la un examen fără să fi deschis o carte sau măcar să fi citit o pagină de curs şi iei examenul, încă şi cu notă mare.
- momentul în care te concentrezi pe cu totul altceva şi apare imprevizibilul.

Momentul numărul unu:
Dacă e să citească vreun profesor această pagină, îmi pare rău să-l dezamăgesc, dar pot să zic cu mâna pe inimă că am trecut prin facultate cu un noroc chior, aproape ca în filmele cu proşti. Sau poate că am avut eu aşteptări foarte mari de ceea ce va însemna facultatea. Cert e că, după un liceu uman, cu profil filologic, am descoperit că nu există o facultate de viitor în urma căreia să devin cineva. Mai erau cîteva săptămâni până la înscrierea la facultate (scriu facultate cu f mic pentru că nu consider că merită scris cu literă mare) când vorbeam cu un amic pe Messenger şi-mi povestea ce tare voi fi eu cu diploma de economist în buzunar (ce economist?! economist era puţin spus la felul în care promova amicul meu facultatea de ştiinţe economice. Urma să fiu o adevărată femeie de afaceri doar având diploma în mână. Cel puţin aşa mi-a dat impresia.) Şi m-am înscris la faimoasa facultate, specializarea de relaţii economice internaţionale.
Vă spun sincer că am învăţat foarte multe lucruri în facultate şi au existat profesori care chiar mi-au oferit noi perspective. Şi cu siguranţă dacă nu aş fi urmat această facultate, nu aş fi fost persoana din ziua de azi (adică o persoană cu capul pe umeri care înţelege cât de cât ce se întâmplă în lumea asta).
Dar eu aveam o preoblemă: profilul meu uman. Nu ştiam o boabă de matematică sau de alte ştiinţe din astea exacte (economie, microeconomie, macroeconomie, contabilitate...). Îmi vedeam colegele în pauză discutând de una şi de alta şi mă întrebam când voi ajunge şi eu aşa. Ei bine....! nu am ajuns nici în ziua de azi, pentru că mi-am dat seama că unele lucruri sunt chiar inutile.
Bazele contabilităţii. Mă scosese doamna profesoară de vreo 5 ori în tot semestrul la tablă să fac probleme şi calcule. De fiecare dată intram tot mai tare în ceaţă. Dar cu asta am avut noroc. M-am dus la sfârşit de semestru la examen. Parcă ţin şi acum minte ca şi când ar fi fost ieri: nu vroiam să intru pentru că eram prea paralelă cu materia respectivă şi mă gândeam că mai am vreo şansă să pricep ceva din ea în restanţe. Într-un final, m-au convins colegele să intru. Nu cred că are rost să mai intru în detalii de cum s-a desfăşurat examenul (2 rânduri, subiecte diferite...ce mai! o oră de chin continuu..). Am scris 5 rânduri pe toată foaia. Ce notă credeţi că am luat?! 8!!!!!
Acum cred că înţelegeţi perfect la ce fel de moment atunci când te aştepţi mai puţin m-am referit mai sus..

Şi mai e momentul numărul doi: momentul în care te concetrezi pe cu totul altceva şi apare imprevizibilul.
Vi s-a întâmplat vreodată să plecaţi de acasă în vreun loc cu un plan stabilit foarte în detaliu? ca şi când nu ai avea nici un minut de pierdut în perioada ce urmează? ei bine mie mi s-a întâmplat şi mi se întâmplă de cele mai multe ori acest lucru. Partea proastă e că, cu cât planul e mai bine pus la punct, cu atât nu-mi reuşeşte... Într-un final mi-am dat seama de asta şi am încetat să-mi mai planific orice lucru mărunt. Şi aşa am făcut şi acum câteva zile: nici un plan!!

Şi dacă nu a avut nici un plan, bineînţeles că nu am mai stat cu ochii pe ceas să văd când mi se împlineşte planul. Aşa că mi-am văzut de treburile mele din fişa postului.. A fost genul ăla de moment din toiul verii, cu peste 30 de grade afară, în care în cinci minute dispare soarele şi începe o ploaie din aia de vară torenţială- nici udă, nici rece, nici caldă, ci numai bună! şi parcă nu-ţi vine să mergi în casă să te adăposteşti, ci stai ca idiotul în ploaie şi te miri de nişte picuri mari de apă în bătaia soarelui de vară.

Aşa a fost şi momentul meu imprevizibil pe care l-am trăit în urmă cu câteva zile. Şi stau în ploaie şi acum şi mă mir de fiecare picătură ca un copil prost, sau ca un copil cu o surpriză kinder în mână...

În concluzie, dacă nu laşi imprevizibilul să vină la tine, nu va veni niciodată. Trebuie să fii cât mai deschis la minte şi cu capul pe umeri în acelaşi timp, ca nu cumva să ai vreun şoc din care să nu mai ieşi.

Ireparabile

Cioburi de sânge
mi-ai risipit prin toată lumea.
Mi-ai răstignit inima
pe spinii sufletului tău,
apoi m-ai aruncat
în flăcări roşii-violet.

Cu cheia de la tine,
toate le-am închis pe veci,
căci duhul mi-a căzut în nefiinţă.

Se mai aude un ecou..
E-un urlet veşnic de-ndurare.

Un suflet

A dispărut bizarul vis
din care tu piereai rapid.
Rar mirosul tău de iris
inundă globu-mi colbăit în vid.

Mărgăritare cristaline năvălesc abisul
luându-şi viaţa de nebune.

Tresare vântu-n întuneric-
Efemer străbate zâmbetu-ţi privirea-mi.

Intrepid s-aşterne neînmărmurit
urnind valuri gânditoare:
Biet e acela ce-nfloreşte-
elegiac şi tăcut în neant păşeşte,
spre chinul promis cu ardoare-
Cufundat va rămâne până când tu.

Zâmbetul tău

Zâmbesc întotdeauna
Ca să nu mă prinzi vreodată fără zâmbet.
Zâmbesc întotdeauna
cu gândul că îmi vei zâmbi înapoi...
doar mie.

Între-o mie de zâmbete roz
Un zâmbet albastru, e-al meu.

Zâmbetul tău e pierdut şi ascuns
E tot albastru şi el,
ca şi mine..