Cât de mult zâmbim în realitate?

În ultima vreme am întâlnit foarte mulți oameni mereu cu zâmbetul pe buze. La început mi-a părut bine, pentru că mi l-au transmis și mie. Însă acum stau și mă întreb dacă fiecare zâmbet pe care îl văd este într-adevăr de fericire.

Eu personal nu mă uit doar la zâmbetul unui om, ci mă uit în ochii lui, mă uit la poziția corpului, mă uit la hainele pe care le poartă. Mă enervează tot mai mult chatul pe skype, pentru că nu pot să simt persoana respectivă. Mă enervează când persoanele cu care vorbesc poartă ochelari de soare și nu le pot vedea adevărata față.

Oamenii se prefac. Și zâmbesc. Ideea e că, la un moment dat, dacă continui să faci un anumit lucru la nesfârșit, chiar dacă nu e adevărat, până la urmă ajungi să crezi și tu în el, fără să-ți dai seama. Cred că din cauza asta zâmbim de cele mai multe ori: pentru că simțim nevoia să fim fericiți.

Mesteacănul de la balcon

Copiii zbiară iar pe stradă
și se simte-n aer bucurie.

Fumul de țigară se scurge-ntruna
și timpul se scurge-odată cu el.

Mesteacănul de la balcon e tot acolo-
zi de zi îl văd cum se deșiră,
cum se usucă,
cum înverzește,
cum înflorește..

Și mereu mi-aduce-aminte
doar de mine-
mereu e-același vechi mesteacăn..

Când se trezește

De multe ori când se trezește,
se trezește-ntr-un sicriu;
bezna toată dinăuntru
miroase a mucegai.

Sugrumată încă respiră
și atunci închide ochii
ca s-adoarmă iar la loc.
Pământul rece de sub ea
o trezește iar din somn.

Își simte trupul râu
cum se scurge printre scânduri.

Arșiță

Rănit pe cer zace un soare.
Nu e cel de dinainte-
mânjiți pe față suntem toți
cu razele-i pline de sânge.

Nu mai vrea să mai dispară
și ni se prelinge-n suflet.
Suntem închegați cu toții
ca-ntr-un asfalt lipicios.

Corbul însă e tot negru
și așteaptă să fim piatră..
Mă întreb cât o să mai ardă
arșița asta din noi..

Nimic nu mai contează

Genunchii tăi poate să-ți fie
numai răni și zgârieturi,
și ochii tăi secați să fie
și-afundați rău în pământ.

Poți să-mi șoptești vorbe de dulce
Că eu nu te mai aud.

Trenul șuieră întruna
și m-aștaptă ca să plec.

Ai un zâmbet tâmp pe buze
dar sulfetu-ți zâmește-a rânjet.

La umbra marelui Saturn

M-am trezit în spațiu
Cu ochii închiși.
O vedeam pe ea
fără nici o haină.
trupul i-era doar din praf
Și ochii nu putea să și-i deschidă.

Era la umbra marelui Saturn-
te aștepta pe tine
cu capu-i pe genunchii adunați.

Era de-un praf strălucitor.
Nu mai era ea când tu erai cu mine.

Am încercat să o trezesc
Dar nu vroia să se trezească.
Mă auzea căci o vedeam
cum fire îi cădeau ca lacrimi.

Ea te visa...

Gustul de vodcă

Îți mai simt încă și-acum
gustul de vodcă pe buze-mi.
E incă dulce,
ca o tabletă de vitamina C
cu aromă artificială de fructe.

Nu-ți mai văd chipul
de fumul de țigară-
două pahare sunt pline mereu
pe masa noastră din bucătărie..

Dulce și-amar te simt lângă mine
dar sunt două pahare,
nu unul!