Rănit pe cer zace un soare.
Nu e cel de dinainte-
mânjiți pe față suntem toți
cu razele-i pline de sânge.
Nu mai vrea să mai dispară
și ni se prelinge-n suflet.
Suntem închegați cu toții
ca-ntr-un asfalt lipicios.
Corbul însă e tot negru
și așteaptă să fim piatră..
Mă întreb cât o să mai ardă
arșița asta din noi..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu