Atunci când te aştepţi mai puţin..2

Dacă în articolul trecut spuneam că am reuşit să stau ca un copil prost în ploaie mirându-mă de fiecare picătură, săptămâna trecută am reuşit să stau ca un copil entuziasmat în ninsoare, mirându-mă de fiecare fulg de nea...

Cred că fraza prin care pot să-mi descriu cel mai bine experienţa din ultimele cinci zile este vorba cuiva: în aceste zile am reuşit să trecem prin patru anotimpuri. Când spun anotimpuri, mă refer atât la vremea de afară, cât şi la cea din sufletul meu.

Am plecat de acasă, din nou, fără să ştiu ce va urma pentru mine şi care va fi rolul meu în zilele următoare. Ca şi data trecută, imprevizibilul m-a lovit din nou, poate şi mai tare acum! De ce? Pentru că una dintre cele mai faine perioade din viaţa mea tocmai s-a terminat oficial şi mă simţeam ca o frunză căzută din copac şi purtată pe cine ştie unde..şi în nici un caz nu ştiam încotro avea să mă poarte vântul..

Au fost exact patru momente importante: primăvara, vara, toamna, iarna.

Iarna-Primăvara: primele 2 zile. Toţi eram loviţi de îngheţ şi ne era prea greu să scoatem 2 cuvinte, dar să mai şi debordăm de entuziasm...era multă tensiune şi amorţeală în jur şi cuvintele se auzeau cu greu din gura fiecăruia, pentru că era un lucru cu care eram toţi de acord şi reprezenta ceva care ne unea. Era ca la o reuniune din aia Alcoolici Anonimi în care fiecare îşi acceptă soarta. Eram acolo să facem ceva, dar nici nu ştiam exact ce vrem să facem. Eram acolo să învăţăm ceva, dar nu ştiam ce anume vrem să învăţăm. Eram acolo să ne cunoaştem, dar nu ştiam exact dacă ne dorim asta. Eram exact ca primăvara, păşind pe meleaguri amorţite şi fără viaţă...Şi aşa eram şi eu, cu multă răceală în suflet şi cu prea puţine speranţe că va sosi la un moment dat şi vara. Şi la un moment dat am început să înflorim..cu fiecare zâmbet străin care apărea în faţa noastră. Le-am vazut zâmbetele lor, şi odată cu ei am început să zâmbim şi noi. Şi vremea a început să se încălzească puţin câte puţin, atât afară cât şi în noi..

Vara: următoarele 2 zile. La început a fost ca în lunile mai-iunie, când e soare din ce în ce mai mult şi începi să te obişnuieşti cu căldura. Şi îţi place atât de tare încât nu vrei să se mai termine vara. Vremea de afară era una cu vremea din mine. Ştiu că sună ciudat, dar mă hrăneam cu oamenii din jurul meu.
După un timp în care ai încercat să faci orice să ieşi din iarnă- rimăvară, îţi dai în sfârşit seama că nu totul depinde de tine, ci depinde şi de oamenii din jur. După ce ai tot căutat răspunsuri înăuntrul tău îţi dai seama că răspunsurile nu sunt la tine şi vrând-nevrând trebuie să ai încredere în cei din jur. Aşa au fost cele două zile de vară: am învăţat să am încredere în nişte oameni pe care pe care nu-i cunoşteam prea bine, sau pe care nu-i cunoşteam deloc.
Şi aceşti oameni au ajuns să mă impresioneze. Au reuşit să-mi ofere răspunsurile pe care eu le căutam de multă vreme şi nu vroiau să-mi apară în faţă. De fapt erau tot în mine, dar eu eram ca un cal din ăla care priveşte doar în faţă. Şi cei din jurul meu au reuşit să mă facă să privesc şi în stânga şi în dreapta şi să-mi găsesc răspunsurile. Dacă mulţi dintre ei mi-au spus că le-am fost de mare ajutor, ei nici nu au idee cât de mare ajutor mi-au oferit ei...

Toamna: ultima noapte şi ultima zi. Vremea reală de afară: ningea foarte tare de puteai face chiar un om de zăpadă. Şi era foarte frig..Dar nu-mi păsa. Vremea din mine: eu eram fulgul cel jucăuş şi entuziasmat care pluteşte de nebun. Deşi eram un fulg, sufletul mi-era plin de căldură. De ce aceste momente au fost Toamna? Pentru că la fel ca toamna, în aceste momente am reuşit să culeg cele mai frumoase roade alături de prietenii mei. A fost exact ca după o vară la ţară: o vară în care ai muncit de ţi-ai dat şi sufletul din tine şi în final vezi totul crescut şi roditor în jurul tău. Noi toţi, cei care abia înfloriserăm cu două zile înainte, eram acum ca nişte copaci roditori gata să-i hrănească şi pe cei din jurul lor.

Şi aşa mă simt încă şi acum...şi au fost doar cinci zile din viaţa mea. E uimitor ce pot face oamenii din jurul tău uneori şi ce impact pot avea asupra ta, fără ca măcar ei să-şi dea seama de asta. Acum cred că înţeleg cel mai bine vorba ai pe care mi-o spunea întotdeauna bunicul meu: pe oriunde te duci, nu uita să laşi loc de bună ziua. De fiecare dată zâmbeam când îmi spunea asta..nu înţelegeam de ce ar trebui să-mi pese de ceea ce zic oamenii din jurul meu despre mine..De fapt felul cum eşti şi te comporţi cu cei din jur îi poate influenţa extraordinar pe unii. Şi nu cred că suntem atât de diabolici ca oameni, să ne dorim să-i influenţăm negativ pe cei din jur. Cel puţin îmi place să cred asta..