Suntem sau nu viitorul?! Cum?

Nu am citit prea multe cărţi în viaţa mea şi multe persoane din jurul meu îmi spun că dacă aş da mai multă importanţă la asta aş avea mai mult noroc, pentru că aş ştii cum să-mi fac norocul. Singurele cărţi pe care le-am citit erau cele de la limba română pe care ni le dădea doamna profesoară să le citim şi cele în limba franceză (şi câteva cărţi de economie, că doar studiez economia..).Erau cărţi cu diferite poveşti ale unor oameni, cărţi din care am învăţat că în final tu eşti cel care-şi scrie povestea.

O carte care mi-a plăcut foarte mult a fost "Roşu şi Negru" de Stendhal. Ceea ce m-a impresionat extraordinar a fost personajul principal, Julien Sorel, care, indiferent ce i se întâmpla şi indiferent cât de greu îi mergeau planurile, niciodată nu renunţa şi întotdeauna îşi construia un nou plan pentru a ajunge acolo unde îşi doreşte. Toate planurile lui erau ca un joc pentru el, un joc de-a viaţa, dar un joc în care regulile şi le stabilea foarte bine. Un joc de-a viaţa din care nu lipseau persoanele dragi lui, nici oamenii din jur, nici familia lui, nici iubirea, nici ura..nimic! Lua totul în calcul şi îşi calcula cu precizie fiecare pas înspre a-şi îndeplini visul. Greşeala cea mai mare a lui era faptul că planurile lui erau bazate pe acţiuni de cea mai joasă speţă şi întotdeauna se gândea că scopul este cel care scuză mijloacele. Era un joc murdar..

Dacă pentru un om cu vise, pe vremea aia, seducţia şi o bună poziţie în societate reprezentau cheia succesului, astăzi toate astea s-au denaturat în bani.

Dacă visezi la ceva şi vrei să îl spui celor din jur, te rog să te gândeşti de 2 ori înainte să faci asta, ca nu cumva să fi luat de prost. Cum să-ţi treacă prin cap doar gândul că poţi visa în lumea asta rea în care trăim?! Fi serios copile şi apucă-te de ceva serios! Găseşte-ţi un loc de muncă şi fă-te om serios la casa ta! ceea ce înseamnă mai pe româneşte: Ce-ţi trebuie ţie vise?! Dă-le dracu de vise..crezi că eşti aşa special încât tocmai tu să-ţi îndeplineşti visele?! Du-te şi lucrează ca sclavul la compania aia germană care tocmai s-a deschis şi ăia o să-ţi dea nişte bani frumoşi cu care te vei putea întreţine!

După părerea unora, ăsta ar trebui să fie visul oricărui proaspăt absolvent: să lucreze pe maxim 10 milioane, la ceva în care nici el nu ar fi visat vreodată (degeaba are diplomă de economist că nu-l ia nici dracu în seamă; lucrează la baze de date că de..! trebuie s-o ia cu paşi mărunţi înspre cariera lui de economist!)..şi peste vreo câţiva ani să fie şi el avansat (depinde de câţi bani le-au băgat ălora de la firmă în buzunar şi depinde de natura firmei- românească sau străină) şi să se bucure că a fost avansat totuşi.. Dacă sunt mulţi care au visul ăsta-Respect pentru voi! mai aveţi puţin timp şi vă veţi îndeplini visul! (şi nu zic asta ironic, ci cu cea mai mare sinceritate. Pentru că măcar aveţi habar ce vreţi să faceţi..spre deosebire de alţii care stau şi se uită la dilpomele lor de Facultate ca boii la poarta nouă..)

Dar...asta ne dorim noi oare?! Sau asta ne face să ne dorim societatea în care trăim?! Cum am mai zis într-un articol anterior, de multe ori ceea ce visăm noi sunt de fapt visele celor din jur. Şi ajungem să tragem ca proştii pentru visele altora..lasă-i pe ăia de la compania germană să-şi vadă visul împlinit! pentru că ţie ţi-au spus prietenii tăi că tu n-ai cum să faci ceva pentru tine..că trăim într-o lume murdară şi parşivă în care dacă nu ai bani eşti legat de mâini şi de picioare. Deci ce rost să mai visezi?!

Şi stăm şi ne uităm la televizor şi ne mirăm de unde atâta prostie...şi de unde atâta neputiinţă..de la NOI dragii mei! că nu avem curaj să visăm, nu avem curaj să credem în noi şi în ceva mai bun! Nu avem curaj să ne facem viaţa exact aşa cum ne dorim! Preferăm să ne plângem de milă şi să găsim scuze..

Nu pot acum decât să-mi imaginez de scuza pe care le-o veţi da copiilor voştri când vă vor întreba de ce nu aţi făcut nimic să le creaţi o viaţă şi o societate mai bună în care să trăiască...Şi îi văd pe mulţi plecându-şi capul şi cu obrazul pălind de vinovăţie...

Atunci când te aştepţi mai puţin..2

Dacă în articolul trecut spuneam că am reuşit să stau ca un copil prost în ploaie mirându-mă de fiecare picătură, săptămâna trecută am reuşit să stau ca un copil entuziasmat în ninsoare, mirându-mă de fiecare fulg de nea...

Cred că fraza prin care pot să-mi descriu cel mai bine experienţa din ultimele cinci zile este vorba cuiva: în aceste zile am reuşit să trecem prin patru anotimpuri. Când spun anotimpuri, mă refer atât la vremea de afară, cât şi la cea din sufletul meu.

Am plecat de acasă, din nou, fără să ştiu ce va urma pentru mine şi care va fi rolul meu în zilele următoare. Ca şi data trecută, imprevizibilul m-a lovit din nou, poate şi mai tare acum! De ce? Pentru că una dintre cele mai faine perioade din viaţa mea tocmai s-a terminat oficial şi mă simţeam ca o frunză căzută din copac şi purtată pe cine ştie unde..şi în nici un caz nu ştiam încotro avea să mă poarte vântul..

Au fost exact patru momente importante: primăvara, vara, toamna, iarna.

Iarna-Primăvara: primele 2 zile. Toţi eram loviţi de îngheţ şi ne era prea greu să scoatem 2 cuvinte, dar să mai şi debordăm de entuziasm...era multă tensiune şi amorţeală în jur şi cuvintele se auzeau cu greu din gura fiecăruia, pentru că era un lucru cu care eram toţi de acord şi reprezenta ceva care ne unea. Era ca la o reuniune din aia Alcoolici Anonimi în care fiecare îşi acceptă soarta. Eram acolo să facem ceva, dar nici nu ştiam exact ce vrem să facem. Eram acolo să învăţăm ceva, dar nu ştiam ce anume vrem să învăţăm. Eram acolo să ne cunoaştem, dar nu ştiam exact dacă ne dorim asta. Eram exact ca primăvara, păşind pe meleaguri amorţite şi fără viaţă...Şi aşa eram şi eu, cu multă răceală în suflet şi cu prea puţine speranţe că va sosi la un moment dat şi vara. Şi la un moment dat am început să înflorim..cu fiecare zâmbet străin care apărea în faţa noastră. Le-am vazut zâmbetele lor, şi odată cu ei am început să zâmbim şi noi. Şi vremea a început să se încălzească puţin câte puţin, atât afară cât şi în noi..

Vara: următoarele 2 zile. La început a fost ca în lunile mai-iunie, când e soare din ce în ce mai mult şi începi să te obişnuieşti cu căldura. Şi îţi place atât de tare încât nu vrei să se mai termine vara. Vremea de afară era una cu vremea din mine. Ştiu că sună ciudat, dar mă hrăneam cu oamenii din jurul meu.
După un timp în care ai încercat să faci orice să ieşi din iarnă- rimăvară, îţi dai în sfârşit seama că nu totul depinde de tine, ci depinde şi de oamenii din jur. După ce ai tot căutat răspunsuri înăuntrul tău îţi dai seama că răspunsurile nu sunt la tine şi vrând-nevrând trebuie să ai încredere în cei din jur. Aşa au fost cele două zile de vară: am învăţat să am încredere în nişte oameni pe care pe care nu-i cunoşteam prea bine, sau pe care nu-i cunoşteam deloc.
Şi aceşti oameni au ajuns să mă impresioneze. Au reuşit să-mi ofere răspunsurile pe care eu le căutam de multă vreme şi nu vroiau să-mi apară în faţă. De fapt erau tot în mine, dar eu eram ca un cal din ăla care priveşte doar în faţă. Şi cei din jurul meu au reuşit să mă facă să privesc şi în stânga şi în dreapta şi să-mi găsesc răspunsurile. Dacă mulţi dintre ei mi-au spus că le-am fost de mare ajutor, ei nici nu au idee cât de mare ajutor mi-au oferit ei...

Toamna: ultima noapte şi ultima zi. Vremea reală de afară: ningea foarte tare de puteai face chiar un om de zăpadă. Şi era foarte frig..Dar nu-mi păsa. Vremea din mine: eu eram fulgul cel jucăuş şi entuziasmat care pluteşte de nebun. Deşi eram un fulg, sufletul mi-era plin de căldură. De ce aceste momente au fost Toamna? Pentru că la fel ca toamna, în aceste momente am reuşit să culeg cele mai frumoase roade alături de prietenii mei. A fost exact ca după o vară la ţară: o vară în care ai muncit de ţi-ai dat şi sufletul din tine şi în final vezi totul crescut şi roditor în jurul tău. Noi toţi, cei care abia înfloriserăm cu două zile înainte, eram acum ca nişte copaci roditori gata să-i hrănească şi pe cei din jurul lor.

Şi aşa mă simt încă şi acum...şi au fost doar cinci zile din viaţa mea. E uimitor ce pot face oamenii din jurul tău uneori şi ce impact pot avea asupra ta, fără ca măcar ei să-şi dea seama de asta. Acum cred că înţeleg cel mai bine vorba ai pe care mi-o spunea întotdeauna bunicul meu: pe oriunde te duci, nu uita să laşi loc de bună ziua. De fiecare dată zâmbeam când îmi spunea asta..nu înţelegeam de ce ar trebui să-mi pese de ceea ce zic oamenii din jurul meu despre mine..De fapt felul cum eşti şi te comporţi cu cei din jur îi poate influenţa extraordinar pe unii. Şi nu cred că suntem atât de diabolici ca oameni, să ne dorim să-i influenţăm negativ pe cei din jur. Cel puţin îmi place să cred asta..

Atunci când te aştepţi mai puţin..

Nu credeam că o să scriu vreodată de ce ţi se poate întâmpla atunci când te aştepţi cel mai puţin pentru că eu niciodată nu am avut momente de acest gen, şi din moment ce nu le-am avut clar că nu mă aşteptam să se întâmple.

În mintea mea exista o singură situaţie de acest gen, dar acum pot să spun clar că există două:
- momentul în care te duci prost grămadă la un examen fără să fi deschis o carte sau măcar să fi citit o pagină de curs şi iei examenul, încă şi cu notă mare.
- momentul în care te concentrezi pe cu totul altceva şi apare imprevizibilul.

Momentul numărul unu:
Dacă e să citească vreun profesor această pagină, îmi pare rău să-l dezamăgesc, dar pot să zic cu mâna pe inimă că am trecut prin facultate cu un noroc chior, aproape ca în filmele cu proşti. Sau poate că am avut eu aşteptări foarte mari de ceea ce va însemna facultatea. Cert e că, după un liceu uman, cu profil filologic, am descoperit că nu există o facultate de viitor în urma căreia să devin cineva. Mai erau cîteva săptămâni până la înscrierea la facultate (scriu facultate cu f mic pentru că nu consider că merită scris cu literă mare) când vorbeam cu un amic pe Messenger şi-mi povestea ce tare voi fi eu cu diploma de economist în buzunar (ce economist?! economist era puţin spus la felul în care promova amicul meu facultatea de ştiinţe economice. Urma să fiu o adevărată femeie de afaceri doar având diploma în mână. Cel puţin aşa mi-a dat impresia.) Şi m-am înscris la faimoasa facultate, specializarea de relaţii economice internaţionale.
Vă spun sincer că am învăţat foarte multe lucruri în facultate şi au existat profesori care chiar mi-au oferit noi perspective. Şi cu siguranţă dacă nu aş fi urmat această facultate, nu aş fi fost persoana din ziua de azi (adică o persoană cu capul pe umeri care înţelege cât de cât ce se întâmplă în lumea asta).
Dar eu aveam o preoblemă: profilul meu uman. Nu ştiam o boabă de matematică sau de alte ştiinţe din astea exacte (economie, microeconomie, macroeconomie, contabilitate...). Îmi vedeam colegele în pauză discutând de una şi de alta şi mă întrebam când voi ajunge şi eu aşa. Ei bine....! nu am ajuns nici în ziua de azi, pentru că mi-am dat seama că unele lucruri sunt chiar inutile.
Bazele contabilităţii. Mă scosese doamna profesoară de vreo 5 ori în tot semestrul la tablă să fac probleme şi calcule. De fiecare dată intram tot mai tare în ceaţă. Dar cu asta am avut noroc. M-am dus la sfârşit de semestru la examen. Parcă ţin şi acum minte ca şi când ar fi fost ieri: nu vroiam să intru pentru că eram prea paralelă cu materia respectivă şi mă gândeam că mai am vreo şansă să pricep ceva din ea în restanţe. Într-un final, m-au convins colegele să intru. Nu cred că are rost să mai intru în detalii de cum s-a desfăşurat examenul (2 rânduri, subiecte diferite...ce mai! o oră de chin continuu..). Am scris 5 rânduri pe toată foaia. Ce notă credeţi că am luat?! 8!!!!!
Acum cred că înţelegeţi perfect la ce fel de moment atunci când te aştepţi mai puţin m-am referit mai sus..

Şi mai e momentul numărul doi: momentul în care te concetrezi pe cu totul altceva şi apare imprevizibilul.
Vi s-a întâmplat vreodată să plecaţi de acasă în vreun loc cu un plan stabilit foarte în detaliu? ca şi când nu ai avea nici un minut de pierdut în perioada ce urmează? ei bine mie mi s-a întâmplat şi mi se întâmplă de cele mai multe ori acest lucru. Partea proastă e că, cu cât planul e mai bine pus la punct, cu atât nu-mi reuşeşte... Într-un final mi-am dat seama de asta şi am încetat să-mi mai planific orice lucru mărunt. Şi aşa am făcut şi acum câteva zile: nici un plan!!

Şi dacă nu a avut nici un plan, bineînţeles că nu am mai stat cu ochii pe ceas să văd când mi se împlineşte planul. Aşa că mi-am văzut de treburile mele din fişa postului.. A fost genul ăla de moment din toiul verii, cu peste 30 de grade afară, în care în cinci minute dispare soarele şi începe o ploaie din aia de vară torenţială- nici udă, nici rece, nici caldă, ci numai bună! şi parcă nu-ţi vine să mergi în casă să te adăposteşti, ci stai ca idiotul în ploaie şi te miri de nişte picuri mari de apă în bătaia soarelui de vară.

Aşa a fost şi momentul meu imprevizibil pe care l-am trăit în urmă cu câteva zile. Şi stau în ploaie şi acum şi mă mir de fiecare picătură ca un copil prost, sau ca un copil cu o surpriză kinder în mână...

În concluzie, dacă nu laşi imprevizibilul să vină la tine, nu va veni niciodată. Trebuie să fii cât mai deschis la minte şi cu capul pe umeri în acelaşi timp, ca nu cumva să ai vreun şoc din care să nu mai ieşi.

Ireparabile

Cioburi de sânge
mi-ai risipit prin toată lumea.
Mi-ai răstignit inima
pe spinii sufletului tău,
apoi m-ai aruncat
în flăcări roşii-violet.

Cu cheia de la tine,
toate le-am închis pe veci,
căci duhul mi-a căzut în nefiinţă.

Se mai aude un ecou..
E-un urlet veşnic de-ndurare.

Un suflet

A dispărut bizarul vis
din care tu piereai rapid.
Rar mirosul tău de iris
inundă globu-mi colbăit în vid.

Mărgăritare cristaline năvălesc abisul
luându-şi viaţa de nebune.

Tresare vântu-n întuneric-
Efemer străbate zâmbetu-ţi privirea-mi.

Intrepid s-aşterne neînmărmurit
urnind valuri gânditoare:
Biet e acela ce-nfloreşte-
elegiac şi tăcut în neant păşeşte,
spre chinul promis cu ardoare-
Cufundat va rămâne până când tu.

Zâmbetul tău

Zâmbesc întotdeauna
Ca să nu mă prinzi vreodată fără zâmbet.
Zâmbesc întotdeauna
cu gândul că îmi vei zâmbi înapoi...
doar mie.

Între-o mie de zâmbete roz
Un zâmbet albastru, e-al meu.

Zâmbetul tău e pierdut şi ascuns
E tot albastru şi el,
ca şi mine..

Speranţă

Mă uit la ea şi arde întruna

Mi-aţi călcat-o în picioare
Sadici, amari stropi mi-aţi injectat
Cu tranchilizantul prin vene se zbătea încă
şi amorţită, încă ardea.

Mă uit la ea şi arde întruna.

Sărat acum e sangele.
Şi e mai viu ca niciodata.
Ca un soare apus e focul
Gata oricand să răsară.

Mă uit la ea şi arde întruna. E`un roşu violet acum....